Cand mult devine prea mult?

Jur ca tipa care a scris asta e incredibila. Ador cum scrie!!!

http://journalulevei.wordpress.com

 Care este limita până la care trebuie să lupţi pentru o relaţie?  Şi nu, nu mă refer aici la povestea romantică “noi doi şi restul lumii”, ci la situaţia tristă…mai ales pentru tine, atunci când tu DA, iar el/ea NU.

           La început e greu şi simţi că îţi fuge pământul de sub picioare; nu mai ai aer, eşti în cădere liberă şi întinzi mâinile, poate, poate reuşeşti să te mai agăţi de ceva. O amintire, o explicaţie, un cuvânt ce ar putea să mai salveze o relaţie care ţie ţi se părea perfectă. Când vezi că  nimic nu merge, începi să te întrebi “DE CE?”. Ai senzaţia (total greşită) că dacă întorci situaţia pe toate feţele, dacă reiei în minte relaţia de la început şi până la sfarşit, o să afli unde ai greşit. Şi o să repari greşeala, o să te schimbi, dacă viitoare n-o să mai faci!!!

           De ce spun că e total greşit? Pentru că dacă partenerului/ei i-ar mai fi păsat de relaţia voastră, primul pas nu ar fi fost să îi pună capăt. Probabil ar fi pus în discuţie eventuala problema, v-aţi fi gândit împreună, aţi fi încercat să mai salvaţi ceva. E greu să digerăm ideea, dar de cele mai multe ori (mai mereu, de altfel), într-o relaţie cei doi nu iubesc la fel de mult. Primul se dăruieşte cu totul şi îşi pune sufletul deschis în mâinile celuilalt, iar cel din urmă nu poate să facă acelaşi lucru. Poate că a suferit în trecut şi e mai precaut acum, poate nu are aceeaşi profunzime emoţională sau pur şi simplu “he/she’s  not that into you”.

           Şi în cazul ăsta ce faci? Te lupţi cu morile de vânt? Începi cu telefoanele în miez de noapte, cu mesajele de “bună dimineaţa” şi “noapte bună”, îi spui cât de mult îl/o iubeşti şi cum n-o să mai gasească în veci pe cineva ca tine? La început o să-ţi răspundă. O să te asculte – mai mult o să vorbeşti tu şi o să primeşti înapoi doar “da”, “bine”, “îmi pare rău”, poate chiar şi fabuloasele “nu e vina ta, e a mea” sau “eşti prea bun/ă pentru mine” (sincer acum, m-aş simţi jignită în inteligenţa dacă mi-ar spune cineva asta). Când o să vadă că nu te potoleşti şi va începe să se plictisească de tine (chiar şi cel mai răbdator om are limitele lui), n-o să îţi mai răspundă. După zeci de apeluri ratate dimineaţa, la prânz şi seara, o să primeşti (dacă eşti norocos/norocoasă) un mesaj cu “Îmi pare rău că suferi, o să fie bine”. Dacă în continuare nu te potoleşti, n-o să mai primeşti nimic.

           Mai departe ce faci? Te izolezi de prieteni, familie, te închizi în casă, plângi singur/a, îl cauţi la serviciu/scoala/acasă, plângi în faţa lui/ei, te năpădeşte plânsul acasă/la serviciu/pe stradă, le faci prietenilor capul calendar expunându-le iar şi iar relaţia ta în căutarea răspunsului la întrebarea “DE CE???”.

           NU. Te uiţi în oglindă ca să vezi epava care ai ajuns şi îţi dai două palme ca să te trezeşti la realitate. Te ridici de la nivelul -1 la care te afli acum şi încerci să te salvezi pe tine, nu o relaţia care nu mai există şi poate că nici n-a existat vreodată decât în mintea ta.

           N-am să înţeleg niciodată oamenii care cred că au descoperit marea iubire şi acceptă să se înjosească în faţa celuilalt până undeva sub limita umanităţii.

           N-am să înţeleg niciodată cum poţi să lupţi de unul singur pentru iubirea cuiva? Înţeleg să luptaţi împreună pentru iubirea voastră, voi doi împotriva celorlalţi. Dar aşa să te lupţi cu el/ea să te iubească… cum vine asta?!

           Şi încă un lucru pe care n-am să-l înţeleg este cum poate un om care nu se iubeşte pe sine însuşi să aibă pretenţia să fie iubit de cineva? Dacă tu nu te iubeşti şi nu te apreciezi, de ce ai aştepta să facă altcineva asta? De ce ar face altcineva asta? Singurul sentiment pe care o să-l stârneşti – în cel mai fericit caz – este mila. Aah…şi dacă ai ghinionul să iubeşti un egocentrist, un narcisist sau un vanitos… o să îi şi gâdili puţin orgoliul.

* Nu vreau să fie un post trist, nu vorbesc din proprie experienţă şi nici nu judec pe nimeni. Doar că văd tot mai des în jurul meu persoane care “suferă din dragoste” de parcă asta ar fi noua modă. Doar pentru că un om te poate face să suferi prin simpla prezenţă/absenţă, asta nu înseamnă că e sufletul tău pereche. Dacă atunci când îţi adresează un cuvânt  te face să te simţi în al nouălea cer, iar apoi te dai de ceasul morţii pentru că nu te mai cauta cu zilele…asta nu înseamnă că el/ea îţi este alesul/aleasa. Înseamnă că e o persoană căreia pur şi simplu nu îi pasă de tine. 

Îi admir pe cei care luptă pentru ceea ce vor şi da, de cele mai multe ori e bine să nu accepţi un “NU” din prima şi să încerci să recuperezi relaţia, să vindeci rănile, să înveţi din greşeli. Dar atunci când vezi că baţi într-una la o uşă care nu se mai deschide pentru tine…e timpul să pleci mai departe.

Iar acum comentariile: 

Andra says:
ianuarie 11, 2013 la 5:38 pm


Nu poti intelege astfel de persoane. Nu ai avea cum sa le intelegi, atat timp cat te pretuiesti singura si nu astepti sa o faca ceilalti in locul tau. E o adevarata drama. O lupta crancena dusa cu propria persoana. O lupta pe care o consideri pierduta chiar din primele secunde in care se face simtita. Pentru ca refuzi sa crezi ca poti trai fara el. Desi au trecut mai bine de 6 luni de la despartire si tu tot incerci sa le explici prietenelor pentru a mia oara cat de mult il iubesti tu si cat de putin ii pasa lui de tine. Dar tu, cu siguranta, nu il mai iubesti. Nu mai poti vorbi de iubire cand fericirea cantareste cateva grame, in timp ce nefericirea trage greu. Dar in ochii tai tulburi, apreciezi cele cateva grame. Si asta e un prim pas spre obsesie.
Sunt in plin proces de recupare si m-a durut fiecare cuvant citit. Pentru ca am inceput de curand sa constientizez ca am o lupta de castigat. Mi-am abandonat jucariile si am pus mana pe arme adevarate. Si am inceput sa lupt. Acum zambesc mai mult si mai des. Pentru ca ma vad pe mine in oglinda. Si sunt al naibii de adorabila.
Răspunde
Felicia says:
ianuarie 20, 2013 la 8:45 am


Multe lucruri nu le intelegi pana nu le simti.Int-adevar ,asa cred si eu..trebuie sa stii sa spui Nu..,dar asta zicem noi…dar sunt si ooameni care se umilesc,cersind iubire,care fac orice,si care umilinta nu li se pare prea mult..asta pana intr-o zi..!
Răspunde
I'm free says:
februarie 5, 2013 la 7:16 pm


Ce se intampla cu dragostea dupa despartire?Unde se duce ea?
Răspunde
Ragnar says:
februarie 5, 2013 la 8:44 pm


It’s me again… Am analizat cu multă atenție ceea ce ai scris. Mai ales ceea ce ai răspuns la comentarii. Lipsește însă un element, ceea ce mă face să cred că micile coincidențe sunt doar ceea ce sunt și nimic mai mult. Eva, numele care i-ar fi plăcut să-l aibă, bărbatul din trecut și zodia racului… Coincidențe. Asemănarea cu gândurile ei este un alt aspect, unul căruia însă i-am găsit o explicație coerentă. Nu este primul blog feminin pe care-l analizez cu atenție din cauza unor asemănări cu ea. Astfel, am tras o concluzie: se pare (teoria mea nu este încă exhaustivă) că am de-a face cu o tipologie cognitivă. Cu alte cuvinte, așa gândesc femeile de tip “nou”. Ceea ce mă determină să consider că ai avea o vârstă posibilă de 28 plus/minus 2. Posibil mai puțin. Aş fi surprins însă dacă ai avea mai mult de 30 de ani. Nu orice femei însă am încadrat în această “categorie”, doar pe cele cu o inteligență peste medie. Nu pot spune cu certitudine de unde provine asemănarea. Totuși, voi specula și voi spune că este datorată unei combinații de factori: influența filmelor văzute, a cărților și revistelor citite, a celor văzute la televizor și la cei din jur. Pentru că semănați una cu cealaltă a naibii de bine! Gândiți la fel, vreți lucruri asemănătoare etc. Dar, mai ales, faceți aceleași greșeli atunci când vine vorba de dragoste. Voi detalia asta mai încolo. Desigur, asta anulează acel sentiment de unicitate prezumat de fiecare dintre voi, dar asta este. Îmi asum eventualul oprobriu. Dar din exterior cineva vă poate observa mai bine decât o puteți face voi.
Nu am ales în mod întâmplator să comentez la această postare. Încă de prima dată când am citit-o, vorbele tale m-au durut. Mai ales că ai adăugat și un zâmbet după acea afirmație. Întotdeauna i-am căutat scuze pentru ceea ce-mi face. Am visat-o ieri și până și în vis avea o scuză pentru a mă chinui. Trebuia să aud asta de la altcineva, ca să admit adevărul: că nu-i pasă… Cred că am știut-o tot timpul, dar n-am vrut să fie adevărat. Am preferat să inventez motive pentru comportamentul ei. Dar ajunge despre asta – nu vreau să transform asta într-o confesiune ostentativă bizară. Mă voi întoarce la ceea ce spuneam mai sus despre dragoste.
Am observat o tendință, aparent inexplicabilă, la femeile cu o inteligenţă peste medie: par să prefere băieții “răi”. Foarte bizar! Dacă ar fi să împart femeile în categorii pe baza inteligenţei, am avea cinci categorii: inteligenţă redusă, inteligenţă sub medie, inteligenţă medie, inteligenţă peste medie și genialele (extrem de rare). Împărțirea este absolut valabilă și pentru bărbați, nu considera asta o atitudine misogină. Bizareria constă în faptul că mai există o categorie de femeie care preferă băieții răi” și aceea este a femeilor cu inteligenţa sub medie. Cele cu o inteligenţă redusă nu intră în preocupările mele. Genialele par să-i disprețuiască pe băieții “răi”. Nu voi insista asupra motivului, deși îl pot deduce ușor. Așadar, de ce femeile cu o inteligenţă peste medie preferă băieții “răi”? Asociază asta cu inteligenţa, deși de multe ori chiar nu este cazul, iar respectivul este doar o sumă de informații și nimic mai mult? Greu de crezut. Este o moștenire primitivă genetică, una care spune că bărbații agresivi sunt de preferat pentru procreare? Asta este imposibil. Omul nu moștenește instincte și comportamente. Teoriile în acest sens sunt absurde și neștiințifice. Cred că asta se datorează mai degrabă unei confuzii pe care o faceți între atracție sexuală și dragoste. Nu vă definiți bine ceea ce vă doriți și astfel ajungeți să vă înșelați și să suferiți. Căutați pasiunea. O veți găsi la băieții “răi” fără îndoială, dar asta va fi tot ceea ce veți găsi la ei. Uitați pesemne că aceștia vă vor în primul rând trupul, iar mintea voastră sclipitoare este doar un element de decor, nu neapărat necesar. (De asta veți găsi destui băieți “răi”, dar inteligenți, cuplați cu femei cu inteligenţă sub medie.) Iar într-o zi va trebui să coborați din pat și să vorbiți. Tragica zi!
Băieții răi există din cauza voastră. Pentru că voi îi doriți. Altfel, specimenele ar dispărea treptat, prin selecție naturală. Sunt doar bărbați care speculează o nișă existentă în cadrul genului feminin. Problema principală este reprezentată, zic eu, de noile teorii despre prevalenţa sexului într-o relație. Genul feminin a fost învățat în ultimele decenii despre necesitatea orgasmului, despre existenţa punctului G șamd. Omul a fost redus la stadiul de animal supus simțurilor. Ori nu asta este Dragostea. Da, cu majusculă. Atingerea, sexul sunt elemente componente ale unei relații, dar aceasta nu trebuie să graviteze în jurul lor. Poți iubi o persoană, deși nu ai văzut-o vreodată, nu ai atins-o vreodată… Iar Dragostea nu “trece”. Acea ființă îți rămâne în suflet pentru totdeauna. Chiar dacă te umilește, chiar dacă te disprețuiește, chiar dacă îți calcă inima în picioare, chiar dacă te urăște… Iar tu nu poți să faci altceva decât să suferi și s-o iubești în continuare. Eventual, căutându-i tot felul de scuze puerile. (Bine, psihologia ar numi asta în alt fel, probabil. )
Nu spun că dețin secretul găsirii iubirii adevărate, dar… Ia gândiți-vă puțin! Dacă nu v-ați grăbi să vă urcați în pat cu un tip și l-ați face să aștepte, chiar dacă și voi vă doriți să faceți dragoste cu el… Să zicem că ați aștepta un an sau chiar mai mult… Iar în acest timp să vă cunoașteți mai bine. Nu ar fi oare un test util pentru a scăpa de cei care nu vor iubire de la voi? Un băiat “rău” nu va sta cu siguranță atâta vreme lângă voi. Asta depinde însă de ce anume vă doriți. Vă doriți dragoste sau sex? Dacă vă doriți al doilea lucru, atunci orice discuție despre dragoste este redundantă. Faceți parte din categoria fluturașilor. Dar să nu vă întrebați într-o zi, atunci când veți avea nevoie de un om adevărat lângă voi, unde sunt toți cei care v-au spus “te iubesc” (folosesc aici un eufemism, desigur). Să nu vă mirați atunci că nu e nimeni acolo.
Am scris cam mult… Atât de mult că poți publica asta drept un guest post intitulat “Sfaturile lui Ragnar pentru femei”. Și aș mai fi putut scrie, dar mă opresc aici, deși n-am ajuns la o concluzie. Intru însă în criza de timp – trebuie să plec în curând. Poate voi continua cu altă ocazie. În funcție de feedback, probabil.
Răspunde
Cristina Adam says:
februarie 13, 2013 la 1:55 am


Ti-am citit cu atentie postarea si sunt total de acord cu ce ai spus despre asa numitii “baieti rai”.Dar, nu despre asta as vrea sa vorbesc ci despre ultima parte in care ai spus: ” Să zicem că ați aștepta un an sau chiar mai mult… “.Am doar o simpla intrebare: tu ai fi dispus sa faci asta?
Răspunde
Ragnar says:
februarie 13, 2013 la 8:47 am


I-am spus proprietarei acestui blog că n-o voi mai deranja cu prostiile mele. Dar cum am fost interpelat, sper că mă va ierta. Ca o paranteză: dacă worpdress nu introducea notificările cu privire la răspunsurile la comentarii nu aș fi știut niciodată că m-ai întrebat ceva aici.
Acum răspunsul: să fiu dispus să fac asta? Asta este puțin insultător pentru mine, dar trec cu vederea, pentru că nu mă cunoști. Nu am forțat niciodată o femeie să facă ceva ce nu voia să facă. Pe vremea mea… Știu, parcă am cincizeci de ani deja. Continuu… Așadar, pe vremea mea, nu obișnuiam să fac nici măcar aluzii sexuale în primele luni ale unei relații. Desigur, odată cu trecerea timpului erau depășite anumite bariere fizice. Dar și femeile erau altfel; erau mai cuminți. Nu se ofereau primului dobitoc de care se îndrăgosteau. Acest lucru se întâmplă cam de vreo 10-12 ani.
Pe atunci, lipsa de obrăznicie a unui tip nu era semnul lipsei de curaj, ci dovedea că respectivul este un gentleman perfect. Iar sexul nu era baza unei relații, cum nici n-ar trebui să fie.
Un bărbat adevărat va aștepta și mai mult de un an. Și nu trebuie privită ca o așteptare: dacă iubești cu adevărat o femeie o iubești, nu te gândești numai cum să faci să o duci în pat. Când ea va fi pregătită să meargă mai departe el va ști. În ipoteza în care aș fi din nou pe “piață”, o femeie care nu “cedează” de la prima încercare de a o atinge în locuri… nepotrivite mă va face să o respect și mai mult. Pentru că dacă va ceda îmi va crea impresia că a făcut așa cu toți cei cu care s-a întâlnit. Iar de aici nu poate rezulta ceva bun. Desigur, având în vedere apucăturile noilor generații, nu aș avea șanse cu o astfel de femeie modernă și libertină, care va crede că sunt un fel de fătălău. “Adică, ce mai așteaptă, dragă? Doar suntem deja la a treia întâlnire și nici măcar nu mi-a pus mâna pe c*r!” Nu asta caut eu de la femei. Nu cred că cei care sunt la începutul unei relații trebuie să sară degrabă în pat, doar pentru că acel lucru este unul care aduce plăcere. O plimbare pe malul unui lac, o ținere de mână, o atingere pe obraz, un sărut, o îmbrățișare… Lucruri simple și uitate.
Rămâne așa cum am spus: cei care vă grăbesc spre pat nu vor, de fapt, iubire de la voi. Vrăjeala asta ține cel mai bine la adolescente: “ne iubim, toți o fac, hai s-o facem și noi.” Cel care spune asta n-o iubește cu adevărat pe acea femeie/fată. Acel bărbat este un monstru.
Încercați să aplicați metoda asta. Iar dacă vă vor reproșa ceva, spuneți-le “adio”. Asta nu e iubire.
Răspunde
Eva says:
februarie 13, 2013 la 9:19 am


Mi se pare ca vad la tine un romantism chiar mai naiv decat al meu (si nu credeam ca e posibil sa existe asa ceva). As avea multe de obiectat, mai ales in ceea ce priveste felul in care ai descris tu Iubirea. Pentru mine singura, dar singura iubire neconditionata si eterna este cea a parintilor pentru copii (si din pacate vad tot mai des in jurul meu ca nici asta nu mai e iubire). Tu crezi ca iubire e ceea ce simti, eu as denumi-o altfel. Dar probabil ai observat ca nu imi plac sa intru in polemici si las pe fiecare sa creada ce vrea…so there you go.

Cat despre femeile cu inteligenta peste medie si “baietii rai”, am simtit aici sageti aruncate catre mine Nu-mi plac “baietii rai”, nu asta caut. Vreau langa mine o persoana matura, un om pe care sa-l admir si de la care sa simt ca am ce invata, vreau sa primesc atentie si afectiune, dragoste, siguranta. Nu caut un barbat in care sa nu pot avea incredere, care sa vada la mine doar ambalajul, un om insuficient emotional. Asa ca teoria ta pica…sau nu se aplica, cel putin, in functie de inteligenta unei femei. O Femeie nu asta isi doreste, o fata poate ca da.
Răspunde
Ragnar says:
februarie 13, 2013 la 8:13 pm


Unde anume am descris iubirea? Și, te rog, obiectează. Discuțiile în contradictoriu sunt preferatele mele. Promit că nu te voi “lovi” prea tare, deși îmi stă la îndemână. Nu ar trebui să eviți polemicile, atâta vreme cât partenerul de dialog este unul civilizat. Polemicile bine articulate sunt condimentele intelectului.
Apoi, dacă ceea ce simt eu nu e iubire, atunci ce este? Și la ce anume te referi? Că nu înțeleg. Este ceva ce am spus eu aici sau este vorba despre ceva ce ai citit pe blogul meu?
Săgețile erau pentru tine, dar numai din cauză că încă mai credeam că ai putea fi ea… Iar din descrierea celui în albastru… I’m sorry… dar seamănă al naibii de bine cu un “băiat rău”. Gen Rhett Butler. Poate felul în care l-ai descris este de vină și el nu era asta, dar…
Răspunde
Eva says:
februarie 13, 2013 la 8:26 pm


Ba evit polemicile si le detest, nu mi-am facut blogul ca sa le dovedesc altora ca principiile dupa care isi duc existenta nu sunt bune…desi multi simt nevoia pe aici sa faca asta cu mine. Respect fiecare parere si astept de la ceilalti acelasi lucru, iar daca unui om ii e bine asa cum e, n-are nimeni dreptul sa intre cu bocancii in viata lui si sa il critice pe el sau alegerile pe care le ia. Cam atat Sa ai o seara frumoasa!

Ragnar says:
februarie 13, 2013 la 8:28 pm


Oh, come on! Nu poți să faci acele remarci și să nu-mi spui despre ce este vorba… Te rog, spune-mi. Promit că nu mă supăr.

Eva says:
februarie 13, 2013 la 8:34 pm


“Iar Dragostea nu “trece”. Acea ființă îți rămâne în suflet pentru totdeauna. Chiar dacă te umilește, chiar dacă te disprețuiește, chiar dacă îți calcă inima în picioare, chiar dacă te urăște… Iar tu nu poți să faci altceva decât să suferi și s-o iubești în continuare. Eventual, căutându-i tot felul de scuze puerile.” Pentru mine asta nu e iubire, dar respect ceea ce crezi tu si nu-i nevoie sa ma contrazici, asa cum nu o fac nici eu. Fiecare e liber sa creada ce vrea.

Ragnar says:
februarie 13, 2013 la 8:39 pm


Oh, te refereai la faptul că ea nu mă (mai) iubește… Știam asta. Dar eu nu mă pot abține. Nu pentru că m-a iubit odată, ci pentru că mi-a intrat în suflet. Nu există femeie din trecutul meu pe care să n-o iubesc, într-un fel. Nu le pot urî. Iar ea mi-a intrat atât de adânc în suflet, încât o vreme nu mai știam unde mă termin eu și unde începe ea. N-o voi putea goni vreodată din mine… Indiferent ce mi-ar face. Încă mai cred că a făcut asta din teamă. Și voi crede mereu.

Eva says:
februarie 13, 2013 la 8:44 pm


Nu ma refeream la faptul ca ea nu te iubeste, spuneam de fapt ca tu nu o iubesti pe ea.:)

Ragnar says:
februarie 13, 2013 la 8:47 pm


Lovitură sub centură. Dar ce fac, dacă n-o iubesc? De ce nu pot să adorm? Și de ce adorm plângând? De ce mă gândesc numai la ea? Și de ce nu vreau nimic altceva decât să fiu cu ea? De ce i-am iertat totul? Sunt oare obsedat sau ce?

Eva says:
februarie 13, 2013 la 9:31 pm


Ideea de Iubire, iubirea in forma ei pura nu aduce niciodata suferinta. Suferinta vine din noi, din amorul nostru propriu care este ranit atunci cand cel “iubit” nu ne raspunde la fel. Nu cred ca la tine e iubire, ci mai degraba dependenta, atasament. E doar o parere:) am “suferit” si eu si chiar am ajuns sa ma intreb daca am iubit vreodata cu adevarat, daca voi reusi vreodata sa iubesc pe cineva mai mult decat pe mine insemi.